4,5 MILIARDE DE ANI PE REPEDE - ÎNAINTE
Popoare și populații, sminteală și înțelepciune, război și pace, mărire și decădere, artă, religie și arhitectură, îngeri și monștri, idei briliante și rateuri de geniu, cele mai statornice erori și cele mai formidabile invenții, care din păcate nu ne-au adus fericirea.
„Monștrii există cu adevărat, dar ei sunt prea puțini că să devină periculoși. Mai periculoși sunt oamenii normali.“ - PRIMO LEVI
„Am cunoscut în lagăr oameni care ucideau alți oameni cu hărnicie și dăruire de sine, își denunțau aproapele cu altruism, conștiinciozitate și punctualitate, oameni care aplicau tortură onest și vrednic, dovedind permanent o exemplară ordine și rigoare.” (Andrzej Szczypiorski, supraviețuitor din lagărul de concentrare de la Sachsenhausen)
Un Hitler, un Napoleon, un Jan van Leiden, un Idi Amin, un Pol Pot nu reprezintă anormalitatea. Nu sunt excepții. Excepția sunt cei care, când situația o cere, apară demnitatea omenească împotrivindu-se consimțământului unanim.
Pictură care ne interesează este Școală din Atena, una dintre cele patru mari fresce din această biblioteca. Iulius dispunea de două sute douăzeci de volume. Știm cu atâta precizie datorită listei de inventar pe care o avem la dispoziție. Cărțile erau împărțite pe patru tematici – teologie, filozofie, drept și poezie – așezate ordonat pe rafturi sub fresce care oglindeau subiectul. În frescă de deasupra raftului de filozofie, Rafael a reprezentat o imaginară Școală din Atena, un fel de toga-party la care iau parte toți marii gânditori care au trăit vreodată. Sunt aproape șaizeci de persoane, alcătuind o istorie intelectuală, de la primii persani până la Atena antică. Sunt prezenți chiar și un învățat musulman și o femeie. În centru stau de vorba Platon și Aristotel (care au trăit, de fapt, la distanță de o generație). Platon arată cu degetul spre înălțimi, iar mâna lui Aristotel este îndreptată mai degrabă în jos. Ar fi prea puțîn spus că apariția celor două superstaruri ale filozofiei grecești la dimensiuni uriașe, în mijlocul Vaticanului, a avut o semnificație „epocală“.
...Trebuie să nu uităm nicio clipă că acești adevărați prinți ai artelor din Renaștere erau și mari maeștri ai self-promotion-ului. Totul era nou! Tabula rasă! Resetare! Ne dăm în vânt după asemenea formule simple, atrăgătoare, și ne lăsăm ușor orbiți de ele. Rafael era stăpân nu doar peste un atelier mare, plin de artiști care lucrau în numele lui, ci și peste o armata de specialiști în PR, plătiți de el să-i răspândească faima în lume. Atunci când prelua un contract, fie picturile din Vatican, fie camerele private ale bancherului Chigi din Villa Farnesina, nu trebuie să ne imaginăm un artist trudindu-se concentrat, de unul singur. Demersul artistic capătă amploarea și dinamică unei superproductii hollywoodiene de astăzi, cu un Rafael întruchipat de Steven Spielberg – că producător, regizor și impresar, diriand o uriașă școală de artiști. Iată un aspect prin care Renașterea reprezintă indubitabil un punct de cotitură: atunci s-a petrecut schimbarea de statut a artistului, tot mai puțîn meșter și tot mai mult superstar.
Fragment din carte:
"ATENA
Prin ce se distinge această civilizație aflată departe de centrul de atunci al lumii? În mileniul I înainte de Hristos, când Grecia apare pentru prima oară în cărțile de istorie, Babilonul parcursese trei mii de ani de istorie, dinastiile din China ajunseseră în jurul anului 1000 i. Hr. la cea de-a cincizecea generație, iar pentru imperiul egiptean și cel persan Atena abia dacă reprezenta pe harta cât un punct lăsat în urmă de o muscă. Acel punct merită totuși interesul, deoarece este izvorul culturii occidentale, care a cuprins și a modificat întregul glob. Spiritul european care a supus lumea — în bine și în rău — este spiritul Atenei. Atena este prototipul orașului european, occidental, vestic. Nu este o coincidență că orașele din întreagă lume s-au străduit să copieze arhitectură Atenei. Există un concept care definește modul de viață citadin: urbanitatea. Atena este o chintesența a urbanității. De fapt, ar trebui să se cheme astinitate; urbs este termen latin, iar românii nu au făcut decât să copieze ideea de urbanitatea de la greci. Când grecul spunea „asty", adică oraș — așa cum o face și astăzi nu se referea la temple sau la zonele administrative, ci la acele cartiere unde se desfășura viață de zi cu zi, unde există forfota și un permanent contact cu lumea din jur. Atenienii nu erau deloc interesați de viață la țară. Există un dialog vesel al lui Socrate pe această tema, în care povestește că a plecat într-o excursie împreună cu un prieten, care a remarcat că el se simțea oarecum stânjenit în mijlocul naturii. Socrate era un tip cerebral: „Te rog să mă ierți, dragul meu. Eu sunt un om studios, iar câmpurile și copacii nu vor să mă învețe nimic, spre deosebire de orășeni." Bietul de el, simțea lipsa furnicarului din oraș. Atenian get-beget.
În perioada ei de înflorire, Grecia antică nu însemna desigur doar Atena, ci un mănunchi de orașe diferite, pe care le unea, mai presus de orice, setea lor de întrecere. La greci nu există nimic în afară unei competiții: nici teatrul, nici dezbaterile, nici jocurile, nici cursele de care, nici sportul. Premiile Oscar, song contests de orice fel, campionate mondiale de fotbal, germanii/românii au talent, top models, Vogue Talent Contest — pornirea adânc înrădăcinată în cultură noastră de a fi cel mai strălucit, cel mai frumos, cel mai celebru face parte din moștenirea grecească. Și atracția față de vedete tot de la greci ni se trage. Câștigătorului de jocuri olimpice suficient de carismatic să inspire entuziasm în jurul sau i se închinau imnuri și poeme — adică deveneau idoli pe YouTube, după cum am zice astăzi, umpland toate canalele de social media.”
